Se intră în mintea tulburată, se bagă căștile în urechi și se scrie

E miercuri și trăiesc o „poveste” de dragoste. Poveste este în capul meu bineînțeles, plină de floricele, steluțe and stuff. O frenezie totală! Ce trebuie adăugat este că numai eu pot să intru în așa ceva, că dacă nu este telenovelă nu se poate.

Și totul începe în minunatul Cluj-Napoca, când ochii mei se holbau insistent la el. Nimic interesant până aici, până în momentul în care, după câteva zile, începem să vorbim. Urma să ne vedem, însă plecam la București,și în cele din urmă totul urma să se stingă.

Crush-ul perfect: un băiat frumos, locuiește acum în oraș, ardelean, cu ochii albaștrii, cu același hobby și... cu prieten. Probabil reacția unui om normal este să renunțe (cine și-ar dori un prieten care are deja un prieten?), însă lucrurile nu au stat chiar așa, ba chiar au devenit complicate. O îmbrățișare, o atingere și un sărut au fost de ajuns să stârnească un interes și o pasiune. Până la urmă, pe cei doi îi despart 391 km, iar el îmi împărtășea aceleași sentimente.

Filosofie: ce înseamnă a fi moral? Până acum consideram că presupune a fi corect și a lua deciziile ce sunt considerate a fi corecte. În acest caz, reacția normală (dacă o putem numi așa) ar fi fost să îi las pe cei doi să continue ceea ce au construit împreună, însă în momentul în care fericirea lor este unilaterală, cred că nu mai putem vorbi de un stricător de relații, right? Pe scurt, acest ardelean nu este fericit și se simte bine în prezența mea. Am auzit recent de teoriile eudaimoniste și am început să studiez ce presupune aceasta. Ca o definiție, cei care susțin această teorie consideră că un lucru este moral atâta vreme cât el te face fericit.

De ce nu renunț la a mă vedea cu el?

Probabil sunt egoist, însă momentele în care sunt cu el mă detașează de absolut tot ceea ce înseamnă cotidianul și mă scot din monotonia gri ce se abate asupra fiecărei zile. În ochii lui mă văd cea mai fericită persoană de pe Pământ, iar în momentul în care îmi dă mâna mă moleșesc și totuși i-o strâng tare în speranța că nu va pleca. Clipă, oprește-te! Sunt fericit!

Este prima persoană pentru care am plâns într-un loc public.

Sună oribil, sună clișeic, sună copilăresc, dar am făcut-o. Asta pentru că știu că nu poate fi al meu și că, la un moment dat, este posibil ca totul să se termine. Probabil voi fredona mereu „Doar un ecou...” și mintea îmi va sta la el, dar trebuie să revin la ceea ce înseamnă a face un lucru corect: „Voi fi fericit atâta vreme cât tu vei fi fericit”. Și atunci am să revin la banal sau voi începe ceva nou.
[drama=deactivated]

Îmi șterg o lacrimă și ies din acest spațiu oniric...



~Andy
"Life is to be painted upon our own will."